Povestea Svetlanei

Sunt Codreanu Svetlana, a. n. 02.06.1992,  orfană de ambii  părinţi. Sînt  născută  în or. Edineţ, într -o familie de romi cu 7 copii, eu fiind fiica cea mai mică.

Temporar părinţii mei care erau absolut sănătoşi  au muncit în Celeabinsk, unde din nefericire, tatăl meu a fost ucis în anul 1996……şi de aici sau început toate problemele noastre, şi sărăcia venea la fugă, mama vindea pe rînd din ce agonisiseră împreună cu tata, pentru ca să ne întreţină pe noi.

Cînd aveam vreo 5 ani revenim în oraşul Edineţ, dar găsim casa noastră furată, distrusă …

Mama cade în depresie, începe să fumeze, să folosească băuturi spirtoase, noi copiii dormând la podele în frig pe la vecini. În anul 1997 ea moare, noi fiind îngrijiţi de sora cea mare. Din anul 1999, cei mai mici 3 fraţi sîntem aranjaţi la gimnaziul internat din or. Cupcini, unde am frecventat,  pînă starea sănătăţii mele a început să se agraveze, mă deplasam din ce în ce mai greu.

Cu suportul  conducerii internatului în anul 2005  sînt transferată  la şcoala din or. Ialoveni pentru persoanele cu deficienţe locomotorii, unde am avut norocul să întâlnesc un medic cu suflet mare şi mi se face o operaţie chirurgicală, în rezultatul căreia eu iarăşi am posibilitatea să mă deplasez.

În anul 2008 am absolvit această şcoală din Ialoveni  cu note medii şi la îndemnul profesorilor, împreună cu o colegă am  hotărît să ne facem studiile la Colegiul de viticultură şi vinificaţie din Stăuceni, anul 2009 -2012, aici beneficiind 2 ani de cămin şi cu susţinerea profesorilor din colegiu am depus actele şi am primit grad  I de invaliditate.

În anul 2010, solicit concediu academic şi aduc pe lume un fiu – Codreanu Dan, un băiat sănătos, pe care tatăl lui îl părăseşte la vîrsta de 1,5 ani.

Continuu să merg înainte, să înfrunt greutăţile şi în anul 2011, împreună cu copilul revin ca să termin Colegiul din Stăuceni, unde cu sprijinul UNICEF îchiriez o casă, iar fiul începe să frecventeze grădiniţa.

În anul 2012, absolvesc colegiul şi timp de un an am fost în căutarea unui loc de muncă, dar deoarece am fost inv. de gr. I, totul a fost în zadar, şi cu gînduri pozitive, poate totuşi ceva se va schimba,  am mers la şcoala profesională Nr.8, unde am învăţat meseria de croitor.

Cu 2 diplome în buzunar, cu un copil de 4 ani fără un loc muncă, fără un acoperiş deasupra capului, fără posibilitatea de a avea o viză permanentă de trai, ca să pot beneficia de alocaţiile sociale, revin din nou la Edineţ…

Administraţia de la primăria oraşului Edineţ, au incercat după posibilităţi şi m-au ajutat cu plasarea feciorului la gradiniţă, m-au inscris la un centru de zi din oraş, unde am avut viza temporară  pentru 6 luni de zile, de spaţiu locativ nu dispun, locuinţe sociale nu există în oraş.

Am închiriat o gazdă, penru chiria căreia îmi ajunge ca să achit din pensia de copil orfan, pentru produse alimentare nu imi rămîne mai nimic.

Am un vis– să găsesc posibilitatea de a avea un spaţiu de locuit  pentru mine şi pentru copilul meu, ca cel puţin să pot beneficia de viza de reşedinţă permanentă şi să fie fiul meu mai fericit ca mine, să nu ajungă cu timpul şi el în stradă.

Există frunze care nu cad, chiar dacă le scutură vîntul, există oameni, locuri, fapte care nu se uită chiar dacă uitarea este o lege a firii. La fel şi noi vom trăi şi ne vom ruga de sănătatea fiecăruia care ne-a ajutat şi susţinut.